Care sunt cele mai frecvente dificultăți de exprimare pe care le observați la elevi și cum pot fi ele corectate eficient, fără a descuraja?
Nu le-aș numi neapărat „dificultăți”, ci, mai degrabă, stângăcii de exprimare care au în spate graba de a transmite repede mesajul, lipsa de atenție la interlocutor, poate neglijarea unor nuanțe din sensul cuvintelor în context. Sigur că pot exista și greșeli mai vizibile: dezacordul relativelor și al adjectivelor pronominale de întărire, absența conectorilor gramaticali în enunțuri mai lungi, introducerea forțată și inadecvată a unor cuvinte și expresii din engleză etc. În ultimul timp, cea mai „la modă” greșeală am observat că este de accentuare a cuvintelor. Unele destul de cunoscute, simple. Ca și cum româna ar fi o limbă străină! Dar copiii fac parte și ei, să nu uităm, din fluxul ca un tăvălug al comunicării „eficiente” de pe rețelele de socializare, al grupurilor de WhatsApp, al Instagramului… E imposibil să tragem o linie de demarcație. În plus, nu întotdeauna modelele publice sau „influencerii” sunt niște surse de inspirație în ceea ce privește comunicarea…
Corectarea acestor eventuale dificultăți sau, mai degrabă, dezvoltarea la copii a unei exprimări corecte și nuanțate se realizează în timp. Mai întâi, profesorul trebuie să fie un model „viu” și constant, indiferent de împrejurarea în care comunică: în oră și în afara ei, în excursie sau în pauză, când îi laudă sau când îi dojenește. Familia, apoi, trebuie să reacționeze blând la exprimarea copilului, adică să-l corecteze permanent. Copilul trebuie să știe ce vorbește în cel mai concret mod, adică să înțeleagă logica semnelor de punctuație și intonația asociată acestora, flexiunea cuvintelor, sensurile lor etc. Lectura cu voce tare, în clasă, este un exercițiu foarte bun, chiar la clasele mari. Andrei Pleșu, dacă îmi permiteți o paranteză, povestește într-un text că viața sa (de cititor, dar nu numai) s-a îmbogățit extraordinar de mult când a descoperit cititul cu voce tare, care i-a permis „să joace”, adică să interpreteze, tot ce citea, să trăiască, într-un fel, toate experiențele verbale din carte. Vă imaginați câte porți i se pot deschide unui copil în acest fel? Nu în cele din urmă, școala în întregul, indiferent de disciplina de studiu, dar și societatea, trebuie să prețuiască și să valorizeze corespunzător pe omul care vorbește frumos, corect și elegant. Graba permanentă, alergătura și lipsa de răbdare se reflectă și-n modul în care vorbim.
În ce măsură metodele interactive și jocurile didactice pot schimba modul în care elevii percep limba română?
Metodele interactive nu sunt o invenție a pedagogiei moderne (doar această sintagmă este modernă), ci o moștenire a culturii clasice. Când Socrate umbla prin Atena, urmat de discipolii săi, vorbind cu ei ca să „moșească adevărul”, folosea o metodă pe care azi o numim „interactivă”. Desigur că astăzi există o mare (prea mare?!) diversitate de asemenea metode, care sunt bune și potrivite, fără doar și poate, atâta vreme cât nu le transformăm într-un șablon sau într-un spectacol, uitând ceea ce este esențial: gândirea, relația, conținutul, cunoașterea efectivă. Jocurile didactice înseamnă, în cazul orei de limba română, exerciții dintre cele mai diverse. În fond, orice joc poate fi convertit într-o formulă de lucru. Trebuie să ne ferim, însă, de clișeizarea gramaticii, de vehicularea unor „rețete” care rătăcesc gândirea elevilor de la sens.
Cum influențează comunicarea online (mesaje scurte, social media) competențele lingvistice ale elevilor?
Cred că răspunsul îl aveți mai sus. Nu e rău să poți fi concis, să fii în contact ușor cu multă lume, să știi unde să cauți unele informații, să câștigi timp, în fond. Acest principiu al efortului minim este valabil și în sfera comunicării. În egală măsură, însă, trebuie să știi când și cum să fii asertiv sau interogativ, convingător sau ironic, critic sau conciliant. Să știi să faci și să primești un compliment, să inițiezi o conversație și s-o menții. Ei bine, e greu să înveți și să exersezi aceste competențe în afara comunicării directe cu oamenii.
Ce ar trebui să rămână esențial în predarea limbii române, indiferent de schimbările din sistemul educațional?
Când spuneți „limbă română”, presupun că vă gândiți și la literatură, nu?! Una fără cealaltă, când vorbim despre limba maternă, nu se poate. Poate că „predare” nu este cel mai potrivit termen, pentru că apropierea de literatură nu este predare, ci un drum împreună, uneori bătătorit, alteori cu poteci încă neumblate. În această călătorie care poate dura patru sau opt ani, profesorul trebuie să fie o călăuză discretă, credibilă și inventivă. Nu știu cum să răspund la această întrebare într-o cheie categorică. Cred că, dincolo de conținuturi și competențe, esențiale sunt atitudinile pe care trebuie să le insuflăm copiilor. Nu doar față de carte și cunoaștere, ci față de semeni, de lume, de viață: curiozitate, autenticitate, încredere că pot ajunge, mai devreme sau mai târziu, acolo unde le este locul. Că literatura le oferă soluții la ce nu se așteaptă, de la probleme grele de matematică, la chei de rezolvare a unor conflicte din viața de zi cu zi.
Cum ar trebui să decurgă o oră/ un curs de română la liceu pentru a face orele interactive/ implicate/ cu dezbateri și idei?
Orele trebuie să fie firești, limpezi și curgătoare ca o apă de izvor. Diferite de la o zi la alta, în măsura în care este posibil. Cu timpul, înțelegi că nu cantitatea este totul, că ai multă libertate și multă putere. Copiii trebuie încurajați să vorbească, să întrebe, să aibă păreri despre orice. Nu cred în cultivarea spiritului de competiție, ci mai degrabă în colaborare și în comunicarea pe orizontală.
Cum îi convingeți pe elevi să citească într-o lume în care totul concurează cu cartea?
Citind eu însămi permanent, cât pot de mult. Să știți că este o boală molipsitoare! Cam o dată pe lună vin cu câteva cărți în clasă și le vorbesc copiilor despre ele, unele din literatura de azi, altele din trecut. De cele mai multe ori, îi las pe ei să aleagă ce carte vor să citească suplimentar. Alteori, dacă îi văd cu o carte pe bancă, le-o cer cu împrumut. La cei mici am și un sistem cu plusuri, foarte angajant între 11 și 13 ani. Îi încurajez să participe la lansări de carte, îi însoțesc chiar eu, când pot, la teatru sau la film.
Ce mesaj le transmiteți elevilor care sunt preocupați de citit, de cultură și caută să fie la curent cu noutățile din literatură?
Să rămână așa. Să scrie ei înșiși. Să filtreze atent tot ce primesc din online. Să-și consolideze cultura clasică, științele, limbile străine. Să înțeleagă că trăiesc într-o orchestră foarte dinamică…
Ce ați vrea ca elevii dumneavoastră să-și amintească peste 20 de ani din ora de română?
Un titlu de roman. O poezie. O întrebare. Numele unui scriitor. O emoție. Pe ei înșiși!
