Din perspectiva dumneavoastră de profesor de istorie, care este diferența fundamentală dintre un manual „corect” din punct de vedere curricular și unul care formează cu adevărat gândirea istorică, spiritul critic și capacitatea elevilor de a înțelege lumea de azi?
Un manual „corect” tratează faptele istorice ca pe niște certitudini asupra cărora nu pot plana semne de întrebare. Elevii sunt îndrumați, în primul rând, să memoreze aceste evenimente cronologic, ajungând să fie depozitari ai unor date istorice. Un astfel de manual va oferi o variantă unică.
Un manual „formativ” pune la dispoziția elevilor elemente diverse pentru un anumit fapt istoric – date politice, economice, sociale, culturale, elemente de viață privată etc., cerându-le lor să asambleze „totul unitar” astfel încât să afle ce și cum s-a întâmplat? Un atare manual vine cu surse diferite – scrieri, hărți, imagini, statistici, grafice etc. care să-i ajute pe elevi să reconstituie evenimentul istoric. Manualul „formativ” introduce noțiunea de „multiperspectivitate” – să analizezi faptul istoric respectiv din perspective multiple, adevărul istoric având mai multe fațete.
Un manual „corect” construit curricular trebuie să acopere programa școlară, în timp ce unul „formativ” va avea în vedere dezvoltarea competențelor generale și specifice. Cu ajutorul unui manual „corect” elevii sunt consumatori de narațiune istorică, cu unul „formativ” elevii vor investiga ei înșiși faptele istorice.
Trăim într-un context marcat de dezinformare, polarizare și reapariția discursurilor extremiste. Cum se reflectă aceste realități în sala de clasă și ce responsabilitate suplimentară are profesorul de istorie în raport cu ele?
Să combateți dezinformarea în sala de curs, în fața elevilor tăi, este esențial pentru orice profesor al timpurilor contemporane. Important este să ai o discuție sinceră cu ei și să fii deschis oricând la orice întrebare îți vor pune, de fapt, să-i încurajezi să facă asta. Una dintre metodele pe care le aplic pentru a limita dezinformarea la care sunt expuși elevii mei este aceea de a „simula” un joc de rol pe tema aceasta – le propun trei „știri”, dintre care două reale și una falsă. Îi rog să lucreze în echipe, să se folosească de rețelele de socializare și să identifice știrea „intrusă”, urmând a compara rezultatele. Îi rog să își pună întrebări: Cine este autorul? Ce scop urmărește? Ce interese îl animă? Verifică astfel mai multe aspecte în analiza lor. De asemenea, îi îndrum să verifice validitatea unei informații din cel puțin trei surse diferite, este un obicei cu care m-am învățat din timpurile studenției mele.
În acest context al dezinformării, societatea se polarizează. Apare divizarea în „noi” și „ceilalți”, un proces istoric prin care populația se împarte în două tabere opuse între care dialogul nu există. Profesorul de istorie are responsabilitatea de a crea „punți” de dialog în cazul în care această polarizare se întâmplă la nivelul clasei. Explică de ce este bine să-l ascultăm și pe „celălalt”, accentuând multiperspectivitatea faptelor care duc în această direcție, a divizării. Tot lui îi revine sarcina de a proteja spațiul clasei ca un loc al dialogului civilizat, unde argumentele vor prima în fața unui ton mai ridicat.
În ceea ce privește discursurile extremiste, profesorul de istorie este dator să ia atitudine. El nu poate rămâne „neutru” în fața acestora. Argumentul este foarte la îndemână, el cunoaște faptele istorice ale trecutului recent și știe consecințele acestora care au plecat de la discursuri extremiste. Astfel, are la îndemână istoria ca „probă” pentru a arăta elevilor săi unde duc astfel de derapaje.
Ați vorbit adesea despre nevoia de a-i învăța pe elevi să verifice informațiile și să pună evenimentele în context. Cum poate contribui predarea istoriei – și implicit manualul – la formarea acestor competențe esențiale?
Adevărat, este una dintre primele „lecții” pe care o predau elevilor mei atunci când ne cunoaștem, în clasa a IX-a. Verificarea informațiilor din mai multe surse, primare sau secundare, clasice sau digitale. La vârsta aceasta, ei au niște automatisme formate și este mai dificil să le elimini și să o iei de la capăt cu acest proces de sitare a informațiilor adevărate/reale de cele false/neautentice. Dar, cu atât mai fain când, peste ani, foștii mei elevi, acum studenți sau angajați pe piața muncii, adulți responsabili, verifică informațiile cu instrumentele pe care le-am pus la dispoziție când erau elevi. Instrumente investigative – întrebări de genul: cine este cel din spatele unei știri? (un martor ocular al evenimentelor, un cronicar plătit de monarh, un istoric care cercetează probele, un site „fake”, un gazetar cunoscut pentru obiectivitatea sa, un profil creat cu puțin timp în urmă etc.); care este scopul știrii respective? (să informeze, să convingă de un anumit aspect, să determine o luare de poziție etc.); ce dovezi aduce știrea respectivă referitoare la evenimentul în cauză? (informația este susținută și de alte surse? sursele respective sunt credibile? etc.).
Și, îi mai învăț ceva: să pună faptele istorice în context, este vital pentru înțelegerea acestora. Îi ajută să perceapă limitele posibilului în epoca întâmplărilor despre care învață. Cu tot ce înseamnă asta – context politic, economic, ideologic, cultural, societal etc. Pentru elevi, a ști și a înțelege contextul desfășurării unui eveniment anume, înseamnă să treacă de la memorarea unei date cronologice la înțelegerea unei stări de fapt a societății acelor vremuri în care are loc evenimentul.
Fără cunoașterea contextului istoric, un elev este ca un utilizator de computer care nu înțelege de ce îi apar erori pe ecran. Cu ajutorul istoriei, el poate identifica „virusul” (totalitarismul, dezinformarea, discursurile extremiste, propaganda etc.) înainte ca acesta să afecteze întregul sistem. Manualul de istorie, prin informațiile cuprinse în el, prin activitățile de învățare propuse, prin sursele istorice diverse puse la dispoziție, prin sugestiile metodologice oferă acel ajutor necesar profesorului pentru a dezvolta competențe esențiale în parcursul educațional al elevilor săi.
Care sunt cele mai dificile teme istorice de predat astăzi, nu prin prisma complexității academice, ci a încărcăturii emoționale, ideologice, sau sociale pe care o poartă? Cum evitați simplificările sau interpretările periculoase?
Am să vă răspund cronologic, încercând să și explic de ce unele teme sunt „sensibile” în abordare dar, clar, necesare. Mai ales, plecând de la deviza istoriei: „învățăm despre faptele istorice pentru a evita repetarea lor”. O temă dificilă prin implicațiile ei emoționale este tema sclaviei, atât cea a perioadei antice, cât și cea a epocii moderne, sclavia negrilor de pe continentul american sau robia romilor din Principatele Române. O astfel de temă este încărcată de vinovăție și resentimente, riscând să cadă în anacronism deoarece poate fi judecată exclusiv prin valorile prezentului. Tema Holocaustului este la fel, dificil de abordat deoarece provoacă o criză de identitate, provocarea este una uriașă, să afli, documentat, că și poporul din care îți tragi seva se face vinovat de agresiune împotriva unui alt popor care nu îți era inamic. Și de aici riscul de a nega sau minimaliza consecințele. Iar o altă temă „sensibilă”, mult mai aproape de timpurile pe care le trăim și, astfel, cu martori oculari în viață pentru evenimentele despre care vorbim, este perioada regimului comunist. De aici vine și dificultatea predării unei astfel de teme, elevii au deja o istorie știută „de-acasă” și este greu să combați nostalgia bunicilor sau a părinților. Dificil de abordat sunt și faptele istorice prezente, contemporane, la nivel de zile, săptămâni, câțiva ani cu viața noastră cotidiană – războiul din Ucraina, cel din Orientul Mijlociu. Este greu să abordezi obiectiv teme atât de prezente – nu ai multă informație validată de analiza specialiștilor.
Cum să evităm, ca profesori de istorie, simplificările sau interpretările periculoase când predăm despre aceste teme? Mă folosesc de multiperspectivitate, nu ofer un unic punct de vedere. Prezint documente de arhivă, vin la clasă cu surse istorice care să susțină adevărul istoric, oricât de „incomod” pare acesta. Plus, stabilesc reguli clare: putem critica idei, opinii, interpretări, niciodată nu criticăm persoanele, originea lor, religia pe care o practică.
Cum s-a schimbat relația elevilor cu istoria în ultimii ani? O mai percep ca pe o disciplină despre trecut sau ca pe un instrument de înțelegere a prezentului și propriilor alegeri civice?
Sunt mai apropiați de această disciplină, cel puțin în direcția de a înțelege lumea de azi, nu neapărat de a susține un examen la istorie. Dar sunt foarte curioși și analitici cu privire la evenimentele cu care sunt contemporani și vor să înțeleagă dacă „trecutul” are de-a face cu prezentul. Contextul geopolitic tensionat al prezentului (conflicte regionale, escaladarea extremismului etc.) îi face pe elevii mei să considere că „istoria nu s-a terminat”, că mai are „multe de spus” și că lumea politică de azi se folosește în discursurile sale de istorie pentru a justifica fapte prezente.
Astăzi, elevii au nevoie să interpreteze evenimentele istorice și să se prezinte ca niște cetățeni critici, nu mai este de ajuns să fie spectatori ai trecutului, au nevoie să înțeleagă procesele istorice și cauzele acestora, nu doar să le memoreze. Ce trebuie să fac eu, ca profesor? Simplu! Să explic că nu trebuie condamnat trecutul, ci doar să învățăm din erorile dar și din progresele sale.
Din experiența dumneavoastră de autor și profesor, în ce măsură poate istoria predată corect să contribuie la prevenirea radicalizării și a gândirii de tip „noi versus ei”? Care este limita școlii și unde începe responsabilitatea societății?
În cea mai mare măsură! Este adevărat, are nevoie și de susținerea mediului educațional al familiei, al prietenilor, al profesorilor în general, orice disciplină ar preda. Radicalizarea se „hrănește” cu adevăruri absolute și simpliste. Astfel, profesorul de istorie este obligat să o prezinte în multiperspectivitatea ei pentru ca elevii să înțeleagă că „noi” de azi poate deveni „ei” de mâine și invers.
Pentru a preveni radicalizarea putem să dezvoltăm elevilor noștri gândirea critică, să analizăm sursele istorice, să îi facem să înțeleagă complexitatea unui fapt istoric, să consolidăm informații despre minorități, acestea fiind, adesea, „țintele” radicaliștilor, să prezentăm diversitatea etnică, religioasă, culturală a umanității. Oricât de bun ar fi profesorul de istorie sau manualul, școala are limitele sale. Istoria predată corect la clasă intră adesea în conflict cu „istoria de acasă”, povestită de membrii familiei dintr-o unică perspectivă.
Responsabilitatea societății nu începe la un moment dat, ea trebuie să fie permanent prezentă. Este necesar ca societatea să sancționeze orice derapaj din discursul public în care se regăsesc elemente de radicalism. Îmi învăț elevii să taxeze astfel de discursuri pornind de la o deviză, auzită de mine cândva, în studenție: „lucrurile rele se întâmplă deoarece oamenii buni nu fac nimic”.
Cum ar trebui predată istoria azi, în clasă, ca să capteze atenția?
Nu am un răspuns exhaustiv. Vă pot spune cum predau eu istoria, cu speranța că reușesc să captez atenția elevilor. Cam așa m-au lăsat să cred. Spun foarte multe povești pe lângă datele științifice aduse la cunoștința lor. Intrăm în rolul personajelor istorice și încercăm să reconstituim atmosfera unei anumite perioade istorice. Ne provocăm reciproc prin întrebări deschise, niciodată nu îi las să „tacă”, plus că nu doar eu sunt cea care le răspunde, ci și colegii de clasă. Folosim foarte multe imagini sugestive, scurte videoclipuri, citim sursele împreună și încercăm să înțelegem societatea pe de-a întregul său cu ocazia analizării unui anumit fapt istoric.
Ce surse (cărți, bloguri, podcasturi, video-uri) de încredere recomandați când vine vorba de istorie (potrivite pentru copii și adolescenți)?
Cărți – „O scurtă istorie povestită celor tineri” de Neagu Djuvara, „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu, enciclopedii și albume istorice;
Bloguri – „Istoria pe răzătoare”, „Istorii regăsite”, „Jurnal de istoric”;
Podcasturi – „Vreau să știu istorie”, Podcasturile History, Zaiafet Podcast.
